Un arădean care a petrecut Revelionul în sanctuarul dacic de pe Măgura Uroiului a povestit experienţa pentru NEWS-AR. „Dacă oamenii nu îşi vor schimba modul de gândire, România se va distruge!”, este mesajul cu care Paul Ionescu s-a întors din sanctuarul dacic. Prezentăm, în continuare, relatarea sa:
Acum trei saptămâni, când prietenii mă întrebau  unde îmi voi petrece noaptea de revelion, le răspundeam: pe Măgura Uroiului, în sactuarul dacic. Unii mă priveau ciudat, alţii nici nu ştiau unde este acest sanctuar şi cereau informaţii.
De ce trebuia să ajung aici cu orice preţ? De ce pe Măgura Uroiului? De ce în frig şi zăpadă, departe de camera caldă, de prieteni, de cei dragi?
Sunt întrebări la care am primit răspuns acolo sus şi mai mult decât atât, un lucru minunat s-a petrecut...
Coborâm din trenul  personal Arad – Simeria, în jurul orei 21.15 şi încet pornim spre Măgura Uroiului. Oraşul pare adormit. Curând va fi trezit de MAREA BUBUIALĂ dintre ani. Zăpada scârţâie sub tălpile bocancilor, iar gerul de afară mi-a îngheţat barba. Suntem patru prieteni hotărâţi să trăiască senzaţii noi.
Noaptea ne-a învălui cu totul şi preţ de mai bine de o jumătate de oră, lămpile frontale mângâie asfaltul îngheţat. În localitatea Uroi nici câinii nu mai latră.
E ora 22.10 când începem să urcăm pe lângă ruinele vechii fortificaţii medievale. Urme de săniuţe, urme de ATV-uri şi paşii noştri care se pierd în noapte.
Urcăm parcă prea încet şi timpul zboară. Mi-e teamă că nu vom ajunge la timp pe platou, acolo sus. Rucsacii de tură par de zeci de kilograme şi parcă toate gândurile oamenilor apasă pe umerii noştri, încercând să ne oprească.
Ocolim pe la vest, urcăm mai întâi pe curba de nivel, apoi pieptiş o porţiune de vreo 50-60 metri, după care ne regrupăm. E ora 23.10 şi nu îmi vine să cred că urcăm de o oră... Mai avem puţin de urcat, dar timpul e scurt până la miezul nopţii.
Începem ascensiunea şi ceva se întâmplă... o bucurie imensă îmi cuprinde sufletul, nu mai simt nici o apăsare şi timpul parcă se dilată. Toţi din grup sesisează acelaşi lucru. În mai puţin de 15 minute ajungem pe platou. Peisajul e mirific, copacii şi boscheţii sunt acoperiţi de chiciură. Avem senzaţia că ne plimbăm printr-o pădure de argint. Vizităm sanctuarul şi apoi să ne instalăm pe versantul nordic.
Nu simt frigul de afară şi realizez că nu am folosit mănuşile până acum.
De sus, priveliştea este fantastică. Se văd localităţile luminate: Simeria, Uroiul, Simeria Veche, Hunedoara, Rapoltu Mare şi vag disting prin ceaţă munţii Metaliferi şi munţii Șureanu. Deva este învăluită într-o ceaţă deasă şi se aud din când în când exploziile petardelor.
Aprindem două făclii pentru liniştea sufletelor noastre, apoi în două farfurii de inox turnăm alcool tehnic şi îi dăm foc. Splendidă imagine!
Se apropie momentul... În Simeria şi în toate localităţile din jur încep focurile de artificii şi mii de petarde. Până la noi, zgomotul ajunge slab, oprit parcă de un zid imaginar.
Ridic ochii spre cer şi spre surpriza noastră, doar aici cerul este senin, clar, limpede ca într-o zi de vară. Pe cer se disting patru stele dispunse sub forma unui pătrat imens, marcând parcă punctele cardinale. Steaua dinspre Est are luminozitatea cea mai mare. Prietenii mei privesc spectacolul de la poalele Măgurei Uroiului... eu privesc cerul.
Simt cum sufletul meu explodează de bucurie, o bucurie nepământeană. Nici nu îmi simt corpul, nici frigul de afară şi nici nu am băut nimic până acum. Simt doar că de câteva minute plutesc într-o altă lume.
Undeva în planul al doilea al privirii mele apar dintr-o dată patru bărbaţi îmbrăcaţi în alb. Sunt de o simplitate cum rar mi-a fost dat să văd. Unul dintre ei are o barbă destul de mare, aproape albă, frumos aranjată şi este cel mai în vârstă dintre ei. Toţi au capetele descoperite şi mă privesc cu o bunătate venită din adâncul sufletului lor. Cel mai în vârstă mi se adresează cu o voce caldă, plăcută auzului:
„DACĂ OAMENII NU ÎŞI VOR SCHIMBA MODUL DE GÂNDIRE, ROMÂNIA SE VA DISTRUGE!”
Nici nu s-a stins ecoul mesajului transmis, că cei patru bărbaţi au dispărut din imagine. Abia acum realizez că sunt aceleaşi chipuri care mi-au apărut şi în munţii Şureanu lângă peştera Ciclovina. Interesant!
Mă întorc cu faţa spre Simeria şi urmăresc finalul spectacolului lumesc, apoi o linişte se lasă peste toată zona. Mâncăm şi ciocnim cănile cu şampanie îngheţată. Frigul se lasă tot mai tare şi chiciura acoperă totul.
La un moment dat, dinspre sanctuare se aude mişcare. Îndreptăm frontalele spre zona din care s-au auzit zgomotele şi ce vedem... o frumoasă căţeluşă, veselă se apropie de noi. Atâta bucurie degajă în jur, cum n-am mai văzut la un câine. De unde a venit aici în vârf de munte? Să fie un alt semn pentru noi? Cert este că mănâncă cu poftă din toate bunătăţile cărate de noi cu spatele.
Împachetăm şi coborâm în linişte. Pe măsură ce ne apropiem de oraş, atmosfera este tot mai apăsătoare. Sunt energiile degajate de oameni la „MAREA BUBUIALĂ”. Pe jos e plin de cioburi şi ambalaje de artificii. Tineri „afumaţi” au ieşit să caute ţigări pe la chioşcurile deschise non-stop.
Căţeluşa ne însoţeşte până la gară, apoi dispare dintr-o dată. Ciudat!
Gara este pustie şi în tren suntem singuri. Suntem deja în 2011.
„DACĂ OAMENII NU ÎŞI VOR SCHIMBA MODUL DE GÂNDIRE, ROMÂNIA SE VA DISTRUGE!”
Şi acum când vă relatez toate aceste trăiri, chipurile bărbaţilor îmbrăcaţi în alb sunt lângă mine. Aşteaptă, cred, să trimit mesajul lor...
Cu infinită linişte,
Paul Ionescu
 

Comentarii (13)

TOP NEWS