Motto: Doar doua lucruri sunt infinite: universul si prostia umana; iar de cea din urma sunt foarte sigur. (Albert Einstein)
Zilele trecute mi le-am petrecut pe la teatru. Mai mult prin barul teatrului, ca să mai văd o ştire, două, la televizor, că acasă nu îmi funcţiona satelitul. S-a defectat din cauza neplăţii. Şi, cum stăteam, aşa, tolănit, pe o canapea, împroptindu-mi cu palma capul plin de datorii, intră în vorbă cu mine Ovidiu Cornea, cel mai longeviv director al teatrului arădean.
- Domnu’ Balint, ştiţi ce fac în ultima perioadă?, mă întreabă, uitându-se cu o admiraţie dezgustată la televizor.
- Nu, îi răspund eu, uşor dezinteresat de întrebare, dar interesat, totuşi, de o discuţie mult mai interesantă decât derularea ştirilor (repetiţia cuvântului interesat este intenţionată, pentru că repetiţia e mama înţelepciunii, dacă repetiţia nu e făcută în van). Ce faceţi?, îi adresez eu întrebarea lui Marin Sorescu, ca să nu apuce el să mă întrebe ce mai fac.
- Îl recitesc pe Eminescu. Pe jurnalistul Eminescu. Ce anvergură avea! Ce viziune politică, socială şi culturală! Ce cronici muzicale...! Extraordinar!
Am continuat discuţia despre Eminescu, timp în care eu mi-am amintit că nu mai citisem de foarte multă vreme nimic scris de Eminescu. Tot pentru un articol pe care îl scriam pentru „Flacăra Roşie” am deschis o dată internetul, ca să iau un citat din „Luceafărul”. Până am găsit citatul am recitit vreo trei strofe... După care am recitit tot poemul. Articolul l-am scris a doua zi, după ce am evadat din redescoperirea geniului eminescian.
Dracu’ m-a pus să deschid iarăşi internetul, să caut să recitesc articolele politice ale lui Eminescu. Şi am dat tocmai peste ăsta, chiar când eram la redacţia „Fleandurei roşii”, căutându-mi un subiect pentru susţinerea mentală a soborului nostru cu proşti. Luaţi de aci şi citiţi: „Sunt persoane singulare sau colective – care-s inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales când acele partide sunt personale şi nu de principii. Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu şi cu Ghica şi-au dat mâna … Cum se poate – dar principii aşa de diferiţi? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter … politic – oameni pe care nu poţi conta, factori cu care nu poţi calcula.
Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune ori rele, totuna, pe care cunoscându-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cum că în împregiurea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa – dar în fine numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai (e) cu caracter, ci fără. În fine omul ale cărui fapte sunt dictate de principii bune or rele, salutarii ori pernicioase, e om de caracter; iar omul care lucrează sub impresiunile momentului fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e un om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împregiurarea cutare sau cutare.”
Nu au trecut nici două zile şi a venit discursul lui Băsescu. Televizat, nu ca şi Eminescu! După ce a denigrat toate partidele din România, spunând chiar că dacă PD-L era condus de el era condus mult mai bine, Băsescu a spus că nu îl deranjează faptul că e numit dictator şi că dictatura nu are nimic în comun cu lupta împotriva corupţiei. Răstălmăcind lipsa de sens, înseamnă că poţi fi dictator chiar dacă lupţi cu corupţia. Cred că de-asta Fidel Castro nu e corrupt! Băsescu a mai spus că dacă poate fi înjurat înseamnă că nu e dictator. Aşa a zis şi Castro în filmul despre el „Fidel”. Apoi, apoteotic: „Preşedintele nu se urcă pe Muntele Găina şi nu mediază”.
În vreme ce Băsescu se bâlbâia de fiecare dată când trebuia să pronunţe cuvântul „constituţional”, ori a derivatelor sale, iarăşi a venit necuratul şi mi-a dus mâna pe click-ul de internet. Şi, peste ce am dat? Peste nişte citate din „Mein Kampf” ( „Lupta mea”, în traducere cunoscută) a lui Hitler. Adolf Hitler. Luaţi şi citiţi:
„Există mai multe şanse să vezi o cămilă trecând prin urechile acului decât să descoperi un om mare prin alegeri.
Mereu există trei grupuri: luptătorii, indiferenţii şi trădătorii.
Nu lupţi decât pentru ceea ce iubeşti.
Ce baftă pe conducători că oamenii nu gândesc.
Peste tot populaţia unei naţiuni este mai uşor coruptă în straturile de adâncime ale naturii ei emoţionale, decât în mod conştient sau voluntar şi, de aceea, în simplicitatea primitivă a minţii, cad victime mai degrabă minciunilor mari decât celor mărunte.”
În finalul discursului, Băsescu a făcut un apel către intelectualitate şi către societatea civilă de calitate să se implice în viaţa politică şi socială a României.
Nu mai caut pe internet că cine ştie peste ce înjurături ale lui Băsescu la adresa intelectualităţii dau. Eu am doar o întrebare: de unde naiba au ştiut Eminescu şi Hitler să îl descrie pe Băsescu? Eminescu nu l-a cunoscut pe Hitler. Logic. Hitler nu l-a citit pe Eminescu. Se ştie. Înseamnă că Băsescu i-a citit pe amândoi. Deci e un clasic. Un  dictator clasic.

Comentarii (4)

OVIDIU BALINT