Am pornit-o tropa-tropa cu autocarul, din Germania spre România. La Arad n-ai cum să zbori direct, căci aeroportul e închis traficului de călători. Numai Falca, primarul oraşului şi finul Preşedintelui, ştie de ce. După vreo 20 de ore de drum, am ajuns la „poarta vestică” a României, care arata ca o cucoană cam trecută, în vârstă, cu faţa fardată, dar nespalată la fund. De astfel de contraste e plină România, însă eu, de data asta, m-am oprit la kilometrul ZERO.

Drumul cu autocarul se poate transforma în ceva foarte instructiv. Puţini dintre călători sunt turişti. Trei-patru saşi sau şvabi vârstnici, care au pornit-o spre locurile lor de baştină, cu dor de vorbă şi de mâncare românească. O doamnă de lângă Mediaş îmi povesteşte despre bucuria cu care petrecea mai demult, în Biertan, concedii şi revelioane. Acum, saşii plecaţi din sat au îmbătrânit, cunoştinţele vechi nu mai sunt. Tinerii locului, câţiva etnici germani, ca şi români, au alte gânduri: Să plece, să plece, să plece.

Navetiştii Europei
Mulţi de la ţară fac naveta România-Germania: la căpşuni, la sparanghel, la varză, struguri şi castraveţi. Pe şantiere, în măcelării sau bucătării. Autocarul e plin de femei în putere, devenite „stâlpii familiei”. Lenuţa e şi ea în vacanţă. Face pauză de-o lună, între două slujbe la  restaurantele unor italieni. Ce a lucrat în ţară? „Păi, la o fabrica de sticlărie, la Copşa, care s-a închis”, zice ea. Acum, ea s-a reprofilat. În bucătăriile din Germania Lenuţa taie cărnuri, curăţă zarzavat, spală vase.

Femeia e frumuşică, însa mult prea ridată pentru cei 40 de ani ai ei. Părul lung şi l-a vopsit roşcat, la gât îi atârnă un şirag de mărgele ieftine. Un strop de cochetărie nu strică, nici măcar la tigaie. Oja mov cu sclipici îi împodobeşte unghiile unor mâini bătătorite de muncă. Lenuţa e optimistă, şi-a gasit şi un prieten neamţ. Copşa cea mică şi afumată a mai pierdut un om harnic, o forţă de muncă.

În pauzele de ţigară, călătoarele se adună în cercuri mici, pe interese. Sunt „burse de joburi” spontane, în care bucătăresele, animatoarele şi îngrijitoarele de bătrani îşi dau ponturi, schimbă informaţii, adrese şi numere de telefon. Bărbaţii fac cerc mai încolo, la o bere sau o ţuică. Majoritatea sunt şantierişti, sau lucrători sezonieri în agricultură. Pe şantierele Germaniei. Pe ogoarele Germaniei. De parcă România ar fi deşertul Gobi.

Dar când copiii iţi ţipă de foame, bătranii iţi jelesc prin spitale şi n-o mai scoţi nicidecum la capat, mai ai ţară? „Ţara mea e banul”, zice unul, trăgand cu sete dintr-un chiştoc şi aruncându-l apoi pe jos, în parcare. Poţi să nu-i dai dreptate? Văzând puhoiul de navetişti la lucru prin Europa, mă-ntreb cum vrea şi cum poate statul român să ajungă la normalitate economică, la un trai decent al cetăţenilor lui. E greu.

Europa ne absoarbe cei mai vitali, cei mai în forţă oameni. De la tinerii veniţi la studii care nu se mai întorc înapoi, la ţăranii obişnuti cu munca grea a pământului. De la medicii şi personalul sanitar prost plătit, la muncitorii disponibilizaţi din fabricile închise şi de pe şantiere. De la meseriaşii pentru care economia românească nu mai are întrebuinţare, la aprigele femei puse pe câştig. În urmă rămân familii destrămate, copii lipsiţi de dragoste, de autoritate părintească şi de educaţie.

E bine aşa, pentru statul român? E oarecum bine. Pentru indicele de export. Căci şi banii trimişi în ţară ajuta la ceva. La fentarea sărăciei, la o palidă creştere în consum. Însa pe „navetiştii Europei” nu mai poţi conta, ca stat: nici ca forţă de muncă, nici ca plătitori de taxe, impozite, contribuţii la pensii. Decât într-o foarte mică măsură. Fără oamenii săi, statul sărăceşte văzând cu ochii. Iar cei rămaşi în ţară, adică în urmă, sărăcesc odată cu el.

Oraşul portocaliu
Arad, kilometrul 0. Aşa scrie pe borna din faţa Primăriei, a Palatului Administrativ, cum îl numesc localnicii. În cele două saptamani petrecute în oraş, am trăit şi bune şi rele. Am văzut lucruri frumoase, dar şi hidoşenii de neuitat, pentru un om care trăieşte de peste două decenii în Germania, o ţară cu renume încă neştirbit, la capitolul curăţenie şi civilizaţie. Chiar dacă, pe alocuri, mai scapată şi ea.

M-a surprins câtă importanţă acorda Bucureştiul acestui oraş. În scurtul interval de timp, s-au perindat prin Arad tot felul de oficialităţi de prim rang: de la prim-ministru, la ministrul transporturilor, al dezvoltarii şi al internelor, care oricum e de loc de pe langă Arad. Emil Boc vrea ocolitoarea oraşului cât mai repede gata, proiectul de infrastructură trebuie să fie „la panglică” până în vara anului viitor.

Anul viitor sunt alegeri, miza politica e mare. Asta ştie şi Opozitia, care s-a înfiinţat la un raliu local. Numele lui Victor Ponta a fost gravat pe maşinile de curse. Dedesubt, aparea numele unui whisky sponsorizant, care într-un clip publicitar de la TV te îmbie „să conduci responsabil, la volan”. Cum naiba, cu alcoolul în cap?

Tot la televizor am văzut că o asociaţie de fotografi profesionişti vrea să scoată un album turistic al oraşului, în scop promoţional. Cu fonduri de la Primărie, întru fala edilului local. Pozele prezentate sunt parca suprarealiste. Lumini, fără umbre. Dar ca turist ce risc să mă abat şi pe străzile laturalnice, chiar din Centru şi din zona istorică a orasului, mă aşteaptă destule surprize.

Trotuare desfundate, clădiri dărăpanate. E bine să te uiţi la picioare, la gropi, dar şi în sus, căci poate iţi cade vreo tencuiala veche în cap. Deşi inscripţionate cu plăcuţe de „monument istoric”, clădirile cu pricina n-au mai văzut bidinea, de decenii. Te miri cum mai stau în picioare, scorojite şi triste. Le învioreaza pereţii de la parter nişte grafitti neinspirate, cu mutre de monştri, ca din filmele de groază.

Putin mai încolo, înspre ştrandul de pe Mureş, se înalţă vechiul hotel Parc, o perlă turistică a Aradului, înca de pe vremea lui Ceauşescu. Renovat, hotelul arată bine. Terasa restaurantului e amenajată în lemn şi plina de ornamente florale naturale, care creează o atmosferă cu adevarat placută. Serviciul e prompt, mănânci şi bei bine şi ieftin. Pentru un turist care câştigă în euro. Însă se poate să fie totul fără cusur?

De bădărănia unora, nu scapi nici la Parc. În căutarea toaletei, dai nas în nas cu „badigardul” postat în holul dinspre salonul principal, de nişte nuntaşi manelişti. Pătruns de importanţa trecătoarei funcţii de apărare a intimităţii distractiei unor parveniţi cu bani, ţopârlanul se răţoieşte agresiv şi obraznic la „pulimea”, rătăcita de pe terasă, în căutarea unui loc de uşurare, în incinta restaurantului.

Sesizat de incident, chelnerul de pe terasa îşi cere scuze. Însa nunta e „stat în stat” iar păzitorii ei sunt angajaţii unei firme private, plătiti de nuntaşi,  explică el. E greu. Buna creştere nu vine odată cu banii. În parcarea din faţa hotelului e plin de gipane, de maşini noi şi luxoase.
Sătui, plătim şi luam curba prin spatele hotelului, la o plimbare cu rol digestiv. O mare greşeala! Căci ochii iţi cad instantaneu pe o „latrina”. O dărăpănătură uitată de lume, probabil un fost depozit, plasat fix între Parc şi Cazinou. Ruina e plină de gunoaie şi excremente. Din ea se prelinge un lichid care a colorat, prin repetiţie, asfaltul, în galbui. Un jeg practic nepermis, în plin parc. Însă cui îi pasă, dacă nu e „pe moşia lui”?

La caţiva paşi, lumea forfoteşte „pe bulivar”. Se înserează, Bulevardul Revoluţiei e luminat. Palatul Administrativ străluceşte şi el, luminat ca o stea. E rost de ceva distracţie, în faţa lui. Maşinile de curse se aliniază pentru raliul ce va urma a doua zi. Mai-marii oraşului oferă poporului un nou circ, din seria celor de vară. Dar nu de Zilele Aradului şi nici de alte Zile cu sărmăluţe şi bere gratis am avut parte, în zilele ce au urmat. Ci de alt circ, ce a cuprins, fără excepţie, tot oraşul.

Conducta stricată
În duminica dinaintea Sfintei Marii, din robinete n-a curs un strop de apă. Gospodinele au devenit isterice, cu gândul la ce aveau de gătit şi acum nu mai puteau. N-a fost apă, în tot oraşul. Nici rece, nici caldă. Şi-atunci, a început asaltul. Oamenii au năvalit în mall-uri (şi sunt vreo şapte în Arad) în căutare de apă plată. Zvonurile care circulau dimineaţa erau că nu va fi apă, nici a doua zi. Contactate de presa, oficialităţile dădeau informaţii vagi, imprecise.

Dar ce te faci cu baia? Câţiva temerari pornesc cu găleţile înspre Arteziana de la gară. Apa pare curată, însă curge doar fiindcă e reciclată. În galeţi, culoarea e verzuie. „Ce faceţi cu ea?”, întreb un domn care căra două găleţi pline ochi de lichid impur. „Ştiu şi eu? Poate la toaletă”, îmi răspunde. Între timp, televiziunile locale au început să transmită imagini de la locul spargerii conductei de apă şi zona inundata din Micălaca.

Nu-i clar ce s-a întamplat, căci incidentul s-a petrecut noaptea. În lipsa unor informaţii precise de la autorităţi şi Regia de apă, lumea se ia după zvonuri. Unii zic ca e vorba de o crăpătură în conductă cauzată de o lucrare cu un excavator, alţii zic că pricipala conductă, care alimentează oraşul, e veche de decenii şi neverificată. Odata şi-odata, „trebuia să crape şi ea”, zice cineva, cu umor mai mult amar.

Nu m-am mai ocupat de cauzele spargerii conductei şi am pornit-o ca mulţi alţii, la ştrand. Că-i accident, că-i neglijenţă, ce mai contează? Ce contează că în duminica dinaintea unei mari sărbători religioase, fără avertisment şi fără scuzele de rigoare din partea celor implicaţi, un oraş întreg a rămas, aproape o zi, fără apă? Iar când apa a venit din nou pe robinet, era aşa de mâloasă şi cu pietriş, încât a umplut filtrele robinetelor, susurand doar într-o doarăl. Ce contează că o parte din şosea a fost înundată, că la locul spărturii inundaţia ameninţa curţi şi gospodării?

Nu contează. La ştiri, evenimentul a fost expediat în doi timpi şi trei imagini. Căci altceva umplea sticla de revolta şi comentarii. Ministrul Elena Udrea şi rochia ei cu stele. Starul cu rochie de „jdemii de euro”, care sfida poporul sărac, dar alegator. Îl sfida, oare? Dacă mă uit la vestimentaţia de lucru a cancelarului german, care e şi ea femeie, ca şi a celorlalte femei din înalte funcţii publice în Germania sau chiar în instituţiile EU, înclin să cred că da. Însă nici asta nu conteaza, căci „câinii latră, caravana trece” şi eu n-am plecat în Romania să fac politică, ci concediu. Un concediu care chiar m-a odihnit.




 

Articolul a apărut şi în ziarul on-line HotNews

Comentarii (2)

TOP NEWS