Trenul spre Frankfurt e arhiplin. La capătul vagonului stau chirciţi doi studenţi cu ochi oblici şi ochelari. Le sună aproape necontenit telefonul mobil. Vorbesc repezit, în engleză, germană, chineză. Apoi, telefoanele fac pauză. Cei doi tac şi ei, cu ochii pironiţi în gol. Sau, poate, la uşa trenului. Uşa e roşie. Oare la ce se gândesc? La ce visează? Eu mă gândesc la ştirea tocmai auzită la radio: „Fie ca prietenia dintre Germania şi China să înflorească precum un copac veşnic verde”, a zis directorul Muzeului Naţional Chinez, la inaugurarea oficială de vineri, a unei mega-expoziţii de iluminare germană, de la Beijing. Eu mă gândesc, ca mulţi alţii, la „era planetei roşii”, care deja a început.

„China bate Vestul”
În spaţiul virtual, hegemonia mondială a Chinei e anunţată pompos, chiar dacă, pe moment, doar la nivelul unui joc ce poate fi descărcat online. „În anul 2060, China e cea mai puternică naţiune a lumii, cu cea mai avansată tehnologie”. Aşa începe scenariul de viitor al infruntării de forţe, de pe un site promoţional al produsului. Giant Online e un joc tare şi protagoniştii lui nu se joacă: până la urmă, „China bate Vestul”.
În viaţa reală, lucrurile stau puţin altfel. Însă realităţile se înscriu pe acelaşi făgaş, de ascendenţă a unei noi puteri mondiale. Acum, când SUA a fost profund afectată de criza financiara şi economică mondială, când rolul său de Globocop al libertăţii şi democraţiei în lume e pe alocuri pus la îndoiala, un aspirant foarte puternic, mai ales din punct de vedere economic, tinde să îi ia locul.
Numele său e China, o ţară cu o suprafaţă de peste 9,5 milioane de kilometri pătraţi, o populaţie de peste 1,3 miliarde de locuitori, o istorie şi civilizaţie vechi de 5.000 de ani. Cu 845 de milioane de oameni care vorbesc „mandarina”, chineza literară e cea mai vorbită limbă de pe glob. La mare distanţă urmează spaniola (329 de milioane de vorbitori) şi engleza (328 de milioane), după cum evalueaza pentru 2009, publicaţia Ethnologue.
Rezervele valutare (fără aur) ale Chinei sunt de 2.600 de miliarde de dolari. Pe locul al doilea se află Japonia (1.080 miliarde $), urmată de Rusia (46 mld. $) şi zona Euro (30 mld. $), din datele FMI pentru anul 2009, preluate de publicaţiile Economist şi Spiegel. Cu sutele sale milioane de contribuabili, China a acumulat enorme rezerve financiare, din fondurile de pensii de stat.

Colonizare cu şlapi
China a fost, până la urmă, marele profitor al globalizării. Chiar dacă, politic, lucrurile au stat pe loc, cramponate într-un sistem monopartinic de culoare intens roşie, în plan economic China a devenit din ce în ce mai vestică, mai capitalistă. Republica Populară Chineză, o ţară condusă de mâna de fier a Partidului Comunist, s-a transformat într-o „struţocămilă“, în care practicile capitaliste ale Vestului au fost copiate cu zel şi aplicate cu succes, într-un context nedemocratic, „cu faţă uneori umană“.

Trei chinezi, cu umbrelele lor roşii, la Mamaia

Capitalism planificat pe termen lung, neafectat de mari tulburări politice, pare a fi reţeta cu care China a ajuns să acumuleze enorme rezerve financiare, devenind marele bancher al lumii, care salvează din criză chiar şi SUA, cumpărându-i obligaţiuni de stat contra marfă. La un moment dat, se discuta de alternative la dolarul american, ca deviză de referinţă mondială. Una dintre ele era YUAN-ul, moneda chineză.
Chiar şi în clipa de faţă, la peste doi ani şi jumătate de la momentul septembrie 2008, considerat cel de declanşare oficială a crizei financiare globale, Yuan-ul e menţinut la un curs foarte scăzut, făcând din China un campion al exporturilor. Metaforic vorbind, toată lumea îşi târâie picioarele în şlapi chinezeşti.

Made in China
Dacă „made in Germany” a fost şi mai e încă o garanţie a calităţii, eticheta „made in China” a devenit atotprezentă. Nu doar în Germania, ci şi în România, magazinele cu marfă ieftină şi preţuri de dumping au inundat piaţa. O nouă formulă de vânzare e preţul pauşal, în care produsul în sine îşi pierde orice individualitate. „Totul la 10 lei” (în România) sau „Orice produs 2 euro” (în Germania) se poate vedea din ce în ce mai des în ofertele unor magazine care desfac tot ce-şi doreşte inima unui cumpărător strâns la pungă. Majoritatea acestor mărfuri vin din Orientul îndepartat, cele mai multe din China.

Magazine cu chinezării

Cu astfel de mărfuri (dar nu numai) cumpăra China ţări, ba chiar şi continente. Grecia ameninţată de insolvenţă de stat a fost pe punctul de a deveni „provincie chineză”, dacă n-ar fi intervenit statele europene. Şi fără a-şi pierde cu totul independenţa financiară, ţara se afla oarecum în mâini chinezeşti, rapace la porturile greceşti, o placă turnantă în logistica exporturilor către Europa. În aceste porturi, în şantierele navale şi flota greceasca, YUAN-ul se simte „la căldura” şi bine investit.
Şi mai bine se simte Yuan-ul pe continentul african. În ultimii zece ani, exporturile chinezeşti în Africa au crescut de 12 ori, fiind depăşite doar de importurile în China, de pe continentul negru. Din anul 2010, chinezii sunt cel mai important partener comercial al Africii. SUA au căzut pe locul al doilea, ceea ce pare a-i enerva pe americani. Citat de publicaţia Spiegel în ianuarie 2011, Johnnie Carsson, subsecretar de stat responsabil pentru „afaceri africane” în cadrul Departamentului de Stat al SUA, ar fi spus: „China e un concurent foarte agresiv, dăunător şi fără vreun pic de morală”.
Îmi permit să-mi păstrez dubiile cu privire la înalta morală a mai vechilor colonizatori ai Africii, ai Orientului îndepartat, sau chiar ai Noului Continent american. De sute de ani, naţiunile înarmate ale lumii – fie că armele au fost puşti, tunuri, sau mai nou tehnologie şi informaţii –, au avut ţeluri clare, puţin umanitare: noi pieţe comerciale şi noi resurse de materii prime. În Africa, s-au vânat diamante şi aur, petrol şi gaz, cărbuni, cupru şi lemn. Pentru transportul de marfă au fost create infrastructuri. Vânzarea de arme a fost încununată de succes. În ridicarea nivelului de civilizaţie al autohtonilor, reuşita a fost slăbuţă.
Deosebirea dintre mai vechii şi mai noii colonizatori economici este doar interesul afişat de aceştia faţă de adoptarea, în ţările lumii a treia, a valorilor de referinţă „din Vest”: democraţie, pluripartitism politic, libertate de exprimare. Pe chinezi însă, nu-i interesează aşa ceva. Creditele acordate statelor stipuleaza doar returnarea la timp a banilor. Ca la bănci. Că ţara e democratică sau nu, că e condusă de un dictator şi un guvern corupt, nu pare a fi relevant pentru „bancherul cu privirea oblică”.

Făcând curte, ca la nemţi
În această schemă de pragmatism al cifrelor şi banilor pare să se fi mulat bine şi guvernul german. Câteva vizite oficiale în China are, în palmaresul său guvernamental, Angela Merkel. Una dintre cele mai relevante a fost cea din 16 iulie 2010, când presa a remarcat diplomaţia economică a cancelarului german. „Contracte grase pentru economie, multe complimente pentru arta sa de a guverna”, subtitreaza Stern.de, în articolul despre vizita oficiala a lui Merkel în Rusia şi China.
Pe lângă „grasele contracte economice”, e însă loc şi de „schimb spiritual”. Săptămâna trecuta, mass-media de aici anunţa cu aplomb importantul aport german la construcţia Muzeului Naţional Chinez, un colos realizat pe baza planurilor unui birou de arhitecţi germani. Prima expoziţie pentru public din cadrul muzeului din Beijing e cu opere plastice aduse din Germania, motto-ul expoziţiei e „Die Kunst der Aufklärung“.
„Arta clarificării” am traduce, prozaic, dacă n-am şti că e vorba de o trimitere la „iluminarea” care s-a practicat şi în cultura europeană, în secolul al XVIII-lea. Secolul luminilor a încercat spargerea tabu-urilor mentale moştenite din Evul Mediu, aducerea gândirii omeneşti la raţiune şi lumina spiritului desţelenit de prejudecăţi şi misticism. Cu această metaforă încearcă nemţii să-i ilumineze pe chinezi, să-i scoată din tenebrele unei societăţi dictatoriale şi injuste, după criteriile unui stat democratic şi modern.

Între ciocan, nicovală şi yuan
Ministrul german al  afacerilor externe, Guido Westerwelle, a fost prezent sâmbătă, la inaugurarea expoziţiei de la Beijing. Unui membru al delegaţiei germane însă, scriitorului Tilman Spengler, i-a fost refuzată viza. Motivul? Spengler „nu e prieten al poporului chinez”. Anul trecut, acesta îl omagiase pe Liu Xiaobo, dizidentul chinez care a primit premiul Nobel pentru pace, în ţara sa fiind condamnat la 11 ani de închisoare, pentru „provocare la subminarea puterii de stat“.
Duminică, artistul plastic chinez Ai Weiwei a fost reţinut de poliţia de frontieră, pe când încerca să se îmbarce pe un avion spre Hongkong. De acolo, acesta voia să zboare la Berlin, unde urma să-şi inaugureze o expoziţie cu lucrări personale, pe 29 aprilie. Se pare ca nici Weiwei nu e considerat prieten al propriului său popor, cel puţin în viziunea autorităţilor de stat chineze. Marelui Panda îi place puterea, însă îi displace critica.
În anul 2000, PIB-ul chinez era pe locul şase în clasamentul pe ţări. În 2010, acesta a sărit pe locul al doilea, după SUA, surclasându-l pe cel din Japonia, Germania, Franţa şi Marea Britanie. Unele pronosticuri trec China pe locul întâi în lume, la acest indicator, în anul 2030. Banca de investiţii Goldman Sachs prezice că momentul-cheie va avea loc în 2027. Institutul financiar Standard Chartered pariază pe 2020 iar publicaţia britanică Economist devansează momentul pentru anul 2019.
Pe locul pe care se va afla China, din punct de vedere al valorilor democratice şi respectării drepturilor omului, nu pariază nimeni. Nici nu e de mirare, într-un context global în care banul şi puterea adusă de acesta au ultimul cuvant. Prin urmare, mai bine mă gândesc la cum ar putea arăta, peste câţiva ani, „viaţa mea cu Yuan”.
 

Articolul a apărut şi în ziarul on-line HotNews

Comentarii (2)

TOP NEWS