Astăzi s-a stins din viaţă, în Germania, un utist adevărat, Alexandru Drăghici, în vârstă de 45 de ani, membru de onoare al Suporter Club UTA. Născut în Bucureşti, fără să aibă nicio legătură cu Aradul, acesta s-a îndrăgostit de UTA de mic copil şi a rămas cu sufletul alături de „Bătrâna Doamnă”. Chiar dacă trăia la Bucureşti, făcea tot posibilul pentru a merge în deplasări alături de UTA, alături de echipa sa de suflet. Anul trecut s-a implicat activ în găsirea de soluţii pentru a salva clubul din criza financiară şi visul său cel mare a fost acela de a fii acţionar într-o societate pe acţiuni la UTA. Alexandru Drăghici a acordat în octombrie 2008 un interviu revistei „REDUTA”, din care vă prezentăm mai jos câteva fragmente. Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească în pace!
„Aveam 7 ani, iubeam fotbalul de mic şi într-o zi am urmărit la televizor, în direct, a doua repriză a întâlnirii dintre UTA şi Vitória Setúbal. UTA a câştigat acel meci cu 3-0 şi s-a calificat în turul următor al Cupei UEFA, dar pe mine m-a impresionat cel mai mult un amănunt. După ce a înscris al treilea gol, Domide a luat mingea din plasă, a alergat cu ea în mână şi a aşezat-o la mijlocul terenului. Acest lucru m-a impresionat foarte mult şi din acea zi m-a interesat UTA. A doua zi am cumpărat ziarul şi am văzut că echipa din Arad era pe primul loc în clasamentul intern. M-am bucurat şi mai mult şi în acea zi am decis că UTA e echipa mea.
Am urmat Liceul German şi toţi colegii cunoşteau pasiunea mea pentru UTA. Am avut chiar câţiva colegi din anii mai mari care ţineau şi ei cu UTA. Când o echipă are performanţe, îşi poate face mai uşor suporteri în rândul celor care «deschid ochii» în fotbal şi la primul contact cu această echipă îşi spun: «asta e echipa mea!».
Am fost pe multe stadioane din ţară şi pe toate din Bucureşti, dar niciunde nu am văzut un public ca la Arad. În primul rând m-a impresionat faptul că se aplaudă. Se aplaudă faze încheiate cu şut la poartă, intervenţiile la sacrificiu, se aplaudă chiar şi jocul bun al echipelor adverse în unele momente. Aşa ceva nu vezi în altă parte şi fotbalul jucat în prezenţa unui asemenea public îţi dă impresia de fotbal civilizat, de fotbal-teatru. Î n 1979, când UTA a retrogradat pentru prima oară am plâns cu radio-ul în mână. Plângea şi crainicul, nimănui nu-i venea să creadă că UTA retrogradează. Cel mai bun lucru care i s-a întâmplat UTA-ei în ultima vreme este faptul că sigla şi culorile le aparţin suporterilor. Ei pot asigura continuitatea acestui club mult încercat. Sper că voi apuca să văd pe viu cum un jucător al Bătrânei Doamne va repeta gestul făcut de Domide acum aproape 40 de ani într-o cupă europeană.”

Comentarii

STIRI SPORTIVE