Recent am citit o carte despre viaţa şi opera lui Ludovic Szantay. Iniţiativă lăudabilă a Uniunii Arhitecţilor din România, cartea sub semnătura lui Gheorghe Lanevschi ar trebui citită de toţi iubitorii Aradului. Ea conţine printre altele şi câteva pasaje care redau exact spiritul începutului de secol în Arad, eleganţa, respectul şi nu în ultimul rând grija aleşilor urbei pentru cetăţeni.

Un pasaj care, printre altele, mi-a rămas în minte, e o evocare a momentului în care Ludovic Szantay, foarte probabil cei mai prestigios arhitect arădean al tuturor timpurilor şi autorul a numeroase opere splendide de arhitectură din Arad (Palatul Cultural, Biserica Roşie, Palatul Băncii Naţionale, Gara Centrală, Palatul Bohus, Palatul Lloyd etc.), şi-a construit propriul palat, cel de pe strada Horia. La momentul respectiv Szantay ocupa o poziţie importantă în lumea bună a Aradului, era membru în numeroase organizaţii şi comisii, Preşedinte al Societăţii Filarmonice, membru al Institutului Cultural al oraşului liber regesc Arad, membru în Comisia de Arhitectură, Urbanism şi Parcuri din cadrul Uniunii Arhitecţilor din Arad, membru sau preşedinte a numeroase comisii de jurizare locale, naţionale sau internaţionale al unor concursuri pentru edificii publice, etc.

Judecând după morala şi mentalitatea de astăzi, când un astfel de om cere o autorizaţie de construcţie, ea ar trebui emisă instantaneu, fără nici un fel de comentarii (ca să nu mai vorbim de faptul că astăzi unii, în viturtea funcţiilor deţinute, cer autorizaţiile după ce au construit deja). Ei bine, la început de secol în Arad exista respect pentru lege, respect pentru cetăţeni şi mai ales o stare de normalitate care azi ne e tot mai străină.

Iată ce i-a răspuns lui Ludovic Szantay şeful Jandarmeriei din Arad în 1905, când Szantay a solicitat  Primăriei Municipiului Arad să demoleze vechea clădire aflată pe acea locaţie pentru a construi frumosul palat cap de perspectivă (la intersecţia actualelor străzi Horia şi Episcopiei). I s-a aprobat cererea cu condiţia ca „circulaţia pe cele două străzi să nu fie afectată de depozitare, astfel încât două trăsuri să poată trece una pe lângă alta, să nu fie astupate gurile de apă sau de canal iar materialele depozitate să fie udate cel puţin de două ori pe zi, la prânz şi seara, iar în jurul materialului depozitat să fie măturat, iar pe strada Szechenyi (Horia) să fie ridicat un cort”.

Mai are sens să discutăm despre circulaţia de atunci versus circulaţia de astăzi? Cred că orice comentariu ar fi de prisos.

Azi ne aflăm în anul de graţie 2012. Au trecut de la întâmplarea de mai sus 107 ani. Locuiesc în Aradul Nou. De aproape doi ani de zile tot cartierul e un şantier. Sau altfel spus o mizerie de şantier, un calvar. Lucrările începute într-un colţ rămân nefinalizate luni de zile, artere întregi sunt doar o alăturare de gropi, copiii sar zilnic prin şanţuri imense pentru a-şi face loc spre şcoală.  Pe artera principală a cartierului, şi de altfel una din arterele importante ale oraşului, Calea Timişorii, cu siguranţă nu pot trece concomitent două trăsuri. Şi una singură îşi face loc cu greu. Ca să nu mai vorbim de praful şi mizeria zilnică. Nimeni nu mătură aici molozul şi nici nu îl udă de 2 ori pe zi, ca pe vremea lui Szantay. Locuitorii cartierului pierd zilnic timp preţios, înghit tone de praf, îşi distrug maşinile, îşi pun de multe ori chiar viaţa în pericol în slalomul deznădăjduit printre gropi, mormane de moloz, denivelări, bucăţi din şine de tramvai sau zone complet blocate.
Iar dacă îndrăzneşti să te plângi auzi pe ici pe colo deja cunoscutul slogan „ce contează, bine că se face!”.

Dragii mei arădeni, între „a se face” şi „a se face bine” nu există o opoziţie. Chiar se poate face şi bine. Se poate face şi cu respect pentru fiecare din noi. Mai ales când se face din banii noştri.
„Se făceau” multe şi în urmă cu 100 de ani. Ba chiar atunci a fost perioada cea mai glorioasă a oraşului. Niciodată nu s-a mai construit în ritmul şi la valoarea arhitecturală de atunci. Atunci au răsărit toate palatele care compun zestrea urbanistică a Aradului.
De ce atunci regulile de urbanism se respectau? De ce viaţa arădenilor nu trebuia bulversată de construcţii, ci cei care construiau trebuiau să asigure toate condiţiile ca viaţa locuitorilor să se desfăşoare netulburată?

Cred că există răspunsuri la întrebarea asta. Pentru că atunci cei care conduceau oraşul erau educaţi, aveau valori înalte şi morală. Pentru că atunci în mijlocul a tot ce se construia se aflau oamenii, şi tot ce se clădea era făcut cu respect pentru ei, nu pentru a satisface vanitatea sau ambiţia personală a cuiva. Şi pentru că arădenii aveau atunci standarde mult mai înalte, se respectau şi îi respectau pe cei din jur.

Aradul începutului de secol e Aradul meu. Şi cred cu tărie că el se poate întoarce. Trebuie doar să reînvăţăm toţi lecţia respectului. Cel pentru noi înşine, în primul rând!

Comentarii

ADELA CRISTEA