Încălzirea vremii a animat zilele acestea faleza Mureşului. De la Podul Decebal şi până la casa lui Adi Mateiaş, mii de arădeni au ieşit să se bucure de soare, pe aleile parcului. Sute de copii au împânzit locurile de joacă, şi-au aruncat cu nisip în cap unii altora, s-au împins pe tobogan, s-au luat la trântă prin iarbă şi au ignorat atenţionările părinţilor sau bunicilor. Unii, mai neastâmpăraţi, „au luat-o pe coajă”. Nu tare, dar suficient încât să „miorlăie” şi să fie duşi acasă.
La Belvedere şi Perla, pline terasele. Prin faţă, arădenii cu mai puţină dare de mână treceau uitându-se cu jind spre mesele pline ale celor „care-şi permit”.  
Ceva mai încolo de fostul Constructorul, spre Micălaca, îndrăgostiţii au pus stâpânire pe băncile care ofereau suficientă discreţie şi schimbau îmbrăţişări tandre. Unii, sosiţi mai târziu, se plimbau de mânuţă aşteptând probabil şi ei să se elibereze vreun loc mai ferit... 
Pe băncile mai expuse – şi evident, la soare – vârstnicii îşi dezmorţeau oasele după o iarnă în care au oprit caloriferele şi aproape au îngheţat în apartamente.
Peste tot, biciclişti, în pofida zecilor de tăbliţe în care se specifică faptul că e interzis mersul pe bicicletă. O tâmpenie a administraţiei, după părerea mea. Nu există piste pentru biciclişti, dar le dăm amendă dacă-i prindem circulând pe unde pot şi ei, săracii. Aproape la fel ca şi cu locurile de parcare. Nu există nici pe departe destule parcări amenajate, dar amendăm pe oricine parchează unde găseşte un locşor, că deh, e domeniu public iar orice ban în plus la buget e binevenit. Mai ales din amenzi, că doar există o sumă prevăzută a se realiza din acordarea lor. Dom’le, ăştia şi-au propus din start cu cât se ne amendeze pe 2010. Iar noi tăcem şi-i votăm...
În fine, revenind la faleză, remarc mizeria care domneşte din loc în loc, în pofida tăbliţelor care îndeamnă la bun simţ şi respect faţă de natură. De la hârtii aruncate aiurea şi până la doze goale de bere. De la pet-uri (aşa-zisele sticle din plastic) în care a fost suc şi până la pungi de seminţe. Coşurile de gunoi, ori stau sfidător de goale, ori sunt pline de dau pe-afară sau răsturnate de vreun imberb întors de prin cluburi în puterea nopţii. Imaginea e dezolantă.
Printre toate acestea, oamenii se plimbă îmbrăcaţi frumos, la fel ca odinioară pe Corso. S-au obişnuit cu mizeria şi cu lipsa de bun simţ a semenilor. Nepăsarea asta, a tuturor, mă intrigă. Privesc în sus, spre coronamentul verde-crud al copacilor, pentru a rămâne măcar cu imaginea naturii nevinovate. Deodată, se aud sunetele specifice unei bălăceli în toată regula în apele puţin tulburi ale Mureşului. Tresar la auzul lor şi-mi dau seama că e vorba de ceva familiar. Merg spre malul apei, cu aparatul foto pregătit, la fel cum făceam în copilărie, fără aparat, când mă duceam să pândesc raţele sălbatice pe marginea Crişului Alb. Ajung la un metru de apă. În faţa mea, sute de pet-uri stau grămadă într-un mic golfuleţ săpat de ape în mal. Chiar lângă pet-uri, o familie de raţe sălbatice se bălăcea nevoie mare. Iau aparatul şi imortalizez scena. Puii de raţă mă privesc fără teamă. Clişeu după clişeu, în zgomotul făcut de pet-urile care pocneau la soare, raţa şi-a condus puii sub o salcie aplecată peste apă, la adăpost. Nu vreau să tulbur şi mai mult viaţa acestor vietăţi de care m-am bucurat că există şi care se încăpăţânează să o facă într-un rău poluat şi plin de mizerie.
Plec spre casă, cu sentimentul că în faţa noastră, a celor care sluţim faţa pământului, natura se va dovedi, până la urmă, învingătoare.
O fotografie care trebuia să reprezinte natura în toată splendoarea ei s-a transformat într-un strigăt de revoltă împotriva semenilor. Cel puţin, pentru mine...

Comentarii (9)

TOP NEWS