Ca tot românul vieţuitor în străinătate, te uiţi la televizor, citeşti în presă şi nu ai cum să rămai indiferent. Centrul Bucureştiului e un vulcan. Oamenii ies pe străzi şi în alte oraşe. Li se reproşeaza lipsa de coerenţă a manifestului. Li se mai spune „mahalale inepte”, sunt asimilaţi cu o masă informă şi lipsită de discernământ politic. Cred însă că niciun om normal şi mulţumit de viaţa pe care o duce nu iese pe stradă, în frig, zile în şir, riscând sa fie trăsnit de un bolovan sau luat de poliţie, dacă nu îl doare. Dacă nu îl doare, pe undeva, tare. Dacă nu i-a ajuns cuţitul la os.
În Piaţa Universităţii din Bucureşti sunt mii de oameni nemultumiţi, sunt unelte politice şi sunt bătăuşi de profesie, antrenaţi pe stadioane. Pe toţi aceşti oameni nu-i leagă decât un lucru: strada. Au ieşit în stradă, căci acolo îşi pot face glasurile auzite. În România, vocile s-au ridicat. În Germania, se tace ca de obicei. În Germania e încă bine, fiecare îşi trage cât mai aproape de corp pătura ce-i ţine de călduţ. Statul si economia germană sunt încă atât de tari, încât par o oază de stabilitate, într-o Europă intrată în derivă.
Europa, dragostea noastră! Cât de mult te-am dorit, câte visuri ne leagă de tine! Cât de mari şi tari ne-am simţit când ne-ai băgat prima data în seamă, la început de mileniu. Cum am mai jubilat, când ne-ai luat la sânul tău mare şi generos, în 2007. Sunt doar patru ani de atunci, şi ca într-o căsnicie oarecum forţată, realitatea îşi arată colţii. Sunt mai bine de zece ani de când Româiei i s-au aratat doua „minuni”: NATO şi UE. Prima însemnă ralierea strategică la militarismul Vestului, a doua promitea bunăstare şi o civilizaţie specifică bătrânului continent.
Pe Prut s-a retrasat noua graniţă, între Vest şi Est. România stă pavăză şi tampon la graniţa cu ruşii. Cortina de Fier a căzut, s-a ridicat o Cortină de Catifea, în dosul căreia se murmură doar în surdină, căci ruşii pot oricand strange robinetul la gaz. Americanii şi-au băgat scutul în Deveselu, poziţionarea strategică şi militară a României e clară. Cam atât despre primul vis, despre NATO, o alianţă militară a cărei justificare a fost pusă în discuţie, până când n-au apărut noile provocari internaţionale legate de un cuvant: terorism.
Cu al doilea vis, lucrurile sunt mai complicate. Intrarea in Europa a insemnat, dincolo de firescul istoric al unei astfel de acţiuni, o legitimaţie pentru clubul celor bogaţi si selecţi. Un paşaport pentru libertatea de mişcare. Dar şi o zgardă pe care a pus-o la gâtul statelor europene, un sistem dictat de conţopişti şi tehnocraţi. Pe nesimţite, statele europene şi-au cedat din libertatea de guvernare. Tot pe nesimţite, de când cu criza monedei euro, direcţia europeană o dă, uneori ca urmare a unui sfat de taină la micul dejun, Merkozy.
De trei ani încoace, România nu mai e guvernată de propriul guvern, ci de „cămătari”.  Cu toate bunele sale intenţii declarate, FMI-ul acţioneaza ca un institut financiar ghidat de cifre. Într-o lume guvernată de ban, nu-i loc pentru grija faţă de simţămintele datornicului. Poţi cere unei bănci altceva? Iată însă că omului de pe strada, în România ca şi în Grecia, în SUA sau aiurea pe mapamond, îi este greu să înghită diverse găluşti de austeritate, ca un pelican.
Pe stradă, manifestanţii au, fiecare, câte un of. O pensie redusă, o disponibilizare de la guvern, o tăiere de ajutor social. O reducere de subvenţie la încălzire, o retractare a unei legitimaţii de revoluţionar. O propunere de privatizare a serviciului de urgenţe, care „mi-a salvat familia”, după cum urla un protestatar. O bursă de studii nealocată, un sistem de învăţământ care promovează, în general, pseudo-valori. Un TVA nemaiîntâlnit în Europa, de 24%. Un proiect de exploatare minier care sfidează istoria României şi protecţia mediului, cum e cel de la Roşia Montană. Un drept de a aprinde torţe pe stadioane sau de a-şi da cu legumicole pe la nas.
La diversele nemulţumiri, protestatarii – în parte instigaţi de partidele din opoziţie, care vor să câstige capital politic din revoltele de stradă –, propun soluţia „JOS!”.  Jos Guvernul, jos Preşedintele, jos, jos, jos. Nevoia de schimbare e un laitmotiv al străzii, când se vrea să se întâmple ceva. Bun, rău, n-are importanţă. Importantă e ideea de schimbare, şi mai importantă e speranţa investită în ea.
Schimbarea la vârf a României, căderea Guvernului actual şi a preşedintelui Băsescu a fost placa mereu cântată de partidele din Opoziţie. Ignorând faptul că misiunea lor democratică e să participe constructiv la elaborarea de soluţii viabile pentru problemele celor care i-au ales în Parlament, Opoziţia politică românească a tunat perpetuu în gama „jos”. Ştiind foarte bine că, în contextul crizei financiare şi europene actuale, soluţiile alternative pe care le propune sunt „frecţie la piciorul de lemn”.
Pe de altă parte, tăcerea şi reacţia întarziată la vârf sunt oarecum suspecte. Premierul Boc a ieşit în faţă cu apeluri la dialog, ca alternativă la pietrele şi torţele străzii. Ulterior, l-am mai vazut pe Flutur, cu mesaje pedeliste pe la televiziuni. Baconschi a fost trimis să dialogheze cu societatea civilă. Ieri a urcat şi Udrea la rampă, cu sfaturi şi instructiuni. De ce tace Băsescu, se întreabă însă mulţi dintre românii cu care am vorbit, în Germania. Nu ştim. Îl aşteptau cu o luare de poziţie publică, la televizor. Manifestanţii din Piaţa Universităţii din Bucureşti îl aşteptau probabil şi ei, să le vorbească în locul unde, odată, promitea că va veni regulat să dialogheze cu poporul.
Relativ la protestele de stradă prelungite de la Bucureşti şi din alte oraşe ale Romaniei, presa germană s-a arătat neaşteptat de rezervată. Laitmotivul relatărilor din presă a fost că românii protestează ca reacţie la corupţia din România şi la măsurile de austeritate, impuse de guvern. La fel s-a scris despre greci, italieni, sau despre spanioli. Uniunea Europeana e încolţită şi nu propagă ştiri destabilizatoare despre probleme pentru care n-are, momentan, soluţii.
Ceea ce s-a văzut însa foarte clar din transmisiile manifestaţiilor din România, este că lumea ieşită pe stradă suferă de „greaţă politică”. Neîncrederea în aleşii săi, în clasa politică aflata la guvernare sau în opoziţie pare generalizată. Între stradă şi fotoliile din Parlament s-a deschis o prapastie imensă. Iar când, într-o democraţie, poporul şi cei aleşi să-i reprezinte interesele sunt într-un profund dezacord, criza e mult mai adânca. Am putea spune că e o criză a unui sistem.

Comentarii (2)

DANI ROCKHOFF