Ninsoarea asta m-a reconfortat psihic după ce am asistat, vreme de trei săptămâni, la convulsiile sociale din ţară. Mă feresc să le numesc politice, pentru că deşi la ele au luat parte şi oameni politici, cei mai mulţi dintre cei care au ieşit în stradă au fost cetăţeni fără convingeri politice bine conturate. În fine, revenind la zăpadă, vă pot spune că - cel puţin în primele zile - m-am bucurat de ea ca şi în copilărie. Sâmbătă, înarmat cu apartul foto, am luat-o pe jos, din Vlaicu, până pe faleza Mureşului şi, apoi, mai departe, până la Hotel Parc. Am mers prin nămeţi de parcă eram Amundsen în drum spre Polul Sud. Omătul scrâşnea sub razele bocancilor. Peste tot, părinţi ieşiţi cu copiii la plimbare sau la săniuş pe „pârtiile” improvizate pe digul Mureşului, veselie cât încăpea! În faţa albului imaculat, oamenii uitaseră de Boc şi de Băsescu, la fel şi eu. Asta a fost sâmbătă. 
Duminică am stat în casă. Am băut o ţuică şi, uitându-mă pe poze, am refăcut călătoria de sâmbătă. De data asta mi-a fost mai puţin frig. Ba, la un moment dat, mi-a fost chiar cald.  
Dar a venit ziua de luni. Lucrurile care trebuiau făcute şi care nu sufereau amânare mi-au invadat brusc mintea, de a început să-mi vâjâie capul. În plus, domnul acela micuţ, pe care l-am tot văzut la televizor în ultimii ani, şi-a prezentat demisia. M-am gândit că trebuie să ajung în centru, aveam conferinţe de presă, aşa că am luat-o la picior, printre nămeţii pe care nu-i curăţase nimeni, spre parcarea privată unde-mi lăsasem maşina. Am alunecat de vreo două ori, am urcat atent nişte scări, să nu cad, şi iată-mă ajuns în parcare. Acolo, ce să vezi? Iniţial, am avut sentimentul că mi-a dispărut maşina. Şi chiar aşa şi era! Numai că nu mi-o furase nimeni, ci mi-o înghiţiseră nămeţii. Socotind că n-am lopată şi că, oricum, dacă ar fi s-o deszăpezesc n-aş ajunge în centru în timp util, am renunţat la maşină şi am telefonat după taxi. Am mers în centru, mi-am făcut treaba, şi m-am întors în Vlaicu. Tot cu taxi. Înainte să urc în bloc, am mai aruncat o privire spre maşină, sperând ca măcar muntele de omăt din faţa ei să-l fi curăţat cineva între timp. Speranţă deşartă.
Marţi, mi-am luat inima-n dinţi şi am coborât hotărât să pornesc lupta şi să salvez maşina din ghearele zăpezii. Pentru asta, aveam nevoie de o lopată. Mi-a fost jenă să cer de la vecini, aşa că am mers până în Piaţa UTA, să cumpăr una. A costat fix 25 de lei şi, pentru că o priveam cu neîncredere (era făcută din plastic, săraca), vânzătoarea mi-a făcut un serviciu suplimentar şi a mai bătut un cui – „să ţină mai bine coada”, care era, totuşi, din lemn. Înarmat cu lopata, am revenit în parcare, pus pe lucru. La început, m-am luptat cu zecile de centimetri de zăpadă sub care se ascundea maşina. Întâi a apărut antena de la radio, ceea ce m-a convins că „se poate”. Aşa că, într-un final, am reşit să o eliberez. Mai trebuia să o scot din parcare, lucru deloc uşor având în vedere că era înconjurată de munţi de omăt. Şi am început să lopătez. Şi din dreapta, şi din stânga. Şi din faţă, şi din spate. Şi iar din faţă, la final, unde „muntele” era mai mare şi nu se dădea biruit aşa uşor. Până la urmă l-am învins, graţie tenacităţii şi rezistenţei bocancilor în primul rând, pentru că lopata, săraca, deşi nouă, s-a rupt la un moment dat! În sfârşit, câştigată fiind lupta cu zăpada, am urcat în maşină şi am plecat.
Între timp, s-a schimbat guvernul. La ora la care scriam aceste rânduri, cel vechi era pe cale să fie înlocuit cu unul nou. După ce am păţit cu lopata, permiteţi-mi să am serioase îndoieli cu privire la tot ce e nou. Mai ales că, în cazul guvernului, e aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie. Poate chiar din plastic!

Comentarii (5)

ORLANDO TOADER