În mod sigur, drumul spre Ţara Moţilor merită consemnat într-un capitol de carte universală; la fel istoria neamului moţesc izvorâtoare din Dacia, pământul binecuvântat al României, inima sfântă a ţării, vie, încă. Cucerirea romană nu a reuşit să-şi impună gena pe pământul lui Zamolxe care a lăsat în urmă un popor de daci liberi, curaţi, neînchipuit de viteji şi neînfricaţi în faţa morţii pe care o primeau întotdeauna zâmbind. Din tot neamul românesc, moţii au rămas singurii purtători ai venei dace şi asta s-a văzut de-a lungul întregii noastre istorii. Neam de piatră cu suflet de aur. Dumnezeul dacilor a iubit acest popor curat la inimă şi viteaz, fără frică de moarte, dăruindu-i comori nepreţuite din care să-şi dureze generaţiile până la capătul lumii: munţi de aur şi argint cât cuprinzi cu roata ochilor zările Ţării Moţilor, inima Daciei. Aurul munţilor înconjoară ca un zid rotundul acestui pământ dacic ce a rezistat neatârnat mii de ani în faţa vitregiei vremilor. Nu veţi citi un reportaj liric-lacrimogen despre drumul şi documentarea gata servită la Roşia Montană (jud. Alba) proiectul minier al RMGC (Roşia Montană Gold Corporation). Am văzut însă, atât eu cât şi întreaga echipă de presă care a răspuns invitaţiei adresată de RMGC - cu propriii noştri ochi, spaţiul de interes extrem al acestei companii miniere canadiene: nu Roşia Montană în sine - cu tot ce cuprinde ea, oameni, locuri, istorie, tradiţie, patrimoniu şi continuitate (deşi se pedalează la maxim pe această temă!) ci AURUL ei!
Deschid spre dezbatere acest subiect vast şi dureros nu dintr-o proaspătă pasiune pentru Roşia Montană ci din convingerea intimă, ce ţine de actul istoric al dăinuirii spiritului dac în noi de a nu scoate Inima de Aur a Daciei din fiinţa ţării. Munţii dacici cu aurul lor care nu în van se numeşte dacit - sunt actul nostru de naştere, religia noastră şi darul pe care l-am primit de la Dumnezeu pentru a putea dăinui până la sfârşitul lumii. Ce lege şi liftă păgână eşti tu, cel care baţi palma ta murdară ca să scoţi de la locul sădit de însuşi mâna divină şi ocrotit de Marele ZAMOLXE - AURUL DIN ACEŞTI MUNŢI SACRI?! Ce fel de români suntem noi care stăm indiferenţi în faţa unui astfel de sacrilegiu?! 

Altarul Daciei spurcat în proiect minier
...au trecut 22 de ani de la acel Decembrie... Am pierdut tinereţi, ne-am lăsat muşcaţi de haitele răsărite din tăcerile epocii întunericite. Ne-am pierdut industria, agricultura, bogăţiile naturale, ne-am lăsat minele în părăsire dar le-am dat minerilor bâte spre omorârea de oameni nevinovaţi. În numele unei democraţii-zero dar cu labe murdare şi criminale am suit pe spinarea ţării îmbuibaţii de ieri şi de azi, trădătorii de neam şi vânzătorii de ţară. Ne-au vândut pământul şi istoria pentru ca ei şi urmaşii urmaşilor lor să trăiască din conturile grase hrănite din bunătăţile acestui pământ binecuvântat. România alunecă zilnic în râpa unei istorii care va pieri odată cu ea. Câmpiile noastre de aur nu mai sunt rodnicia Europei din care facem parte doar din 2007(?!), fabricile şi uzinele nu mai înghit valuri de muncitori; minţile valoroase (şi sunt destule!) (lu)creează pentru străini, tradiţiile şi veşnicia care s-au născut la sat îşi trăiesc apocalipsa uitării. România, una dintre cele mai frumoase şi înzestrate locuri de pe pământ e smulsă din rădăcinile ei dacice de nemernici vremelnici prezenţi în linia întâi a ţării, clasa politică. Minţi şi suflete goale dar flămânde după rapide înavuţiri şi funcţii - trădători care ar vinde fără clipire Carpaţii şi Marea şi tot ce a mai rămas din biata ţară. Cum am spus, aurul Daciei e pe cale de a fi smuls din locul în care l-a sădit pronia divină şi l-a ocrotit milenii de-a rândul spiritul lui Zamolxe. 
Ce faceţi, daci-moţi, ce facem, români?! Lăsăm viermii să halească Sanctuarul nostru de Aur sau ne ridicăm fruntea, de atâtea ori ruşinos aplecată?

Drumul către Sanctuar
Odată cu creşterea reliefului care închide linia monotonă a câmpiei înspre ridicarea muntoasă, drumul spre ţara moţească se concentrează în spirale din ce în ce mai strânse, făcându-ne să simţim în acel mic dar înţesat microbuz - o înălţare în spirit. Pentru cine nu a mai călcat pe-aici (dar cred că asta se întâmplă de fiecare dată) simţi cum te cotropeşte o stare de bine, de linişte şi contemplare a frumuseţii împietrite în cotituri muntoase în care durează pietros casele moţilor. Piatră, casă, munte, om, istorie. Aici iarna a căzut firesc, nereuşind să acopere masivul Cârnic, unul dintre cele patru masive propuse spre spulberare pentru scoaterea aurului dacilor. Arcuri de dealuri muntoase şi munţi se închid şi se deschid unele într-altele ca un evantai de piatră, râuri subţiri sclipesc sub giulgiuri de gheaţă; iar drumul, mereu urcător se netezeşte alb între pereţii muntoşi dintr-o parte şi hăurile coborâtoare din cealaltă. Întorsuri de versanţi şi nenumărate arcuiri strălucind în lumina unui amurg liliachiu-roz inundă privirea, absorbind lacom pură frumuseţe, în timp ce sufletul gol şi uscat se umple de mireasma unei stări transcedentale. Cam în acest fel am ajuns, într-un târziu înstelat la Albac, după vreo 5 ore de drum.

Protocol cu temă
Protocolul primirii de oaspeţi de presă a fost ireproşabil pe toată durata vizitei noastre documentaristice la Roşia Montană.
Cătălin Hosu, Regional Communications Manager - aşa cum scrie pe cartea sa de vizită - şi-a făcut pe deplin datoria pentru care este (credem) şi bine plătit. Dar să revin la sosirea noastră nocturnă la hotelul „Steaua Arieşului” , un loc pitoresc, foarte plăcut pentru relaxare.

Simplitate, căldură, bun gust în alegerea mobilierului şi culorilor, curăţenie strălucitoare, mâncare excelentă, bar la discreţie. Ne-am ales repede camerele după care am coborât în sala restaurantului unde platourile cu bunătăţi ne aşteptau deja, alături de privirile agere ale unei moaţe cu zâmbet reţinut dar cu o intonaţie specială a vorbirii, melodioasă, aşa cum numai moţii o au. „Presarii” au fost flămânzi, obosiţi de drum şi aburcarea atâtor frumuseţi ce intrau făşâind în aparatul de fotografiat. Masa bogată a îndeplinit nu doar rolul de îndestulare, ci, mai ales, acela de socializare. Ne-am (re)cunoscut, am schimbat informaţii, impresii, opinii. C.H. - aşezat cumva înspre colţul lungii mese - nu se grăbea cu masa, nu-i era gândul la mâncare. Datoria, înainte de toate. Obişnuit cu presa, a observat pe loc „feţele noi” şi a dat „la liber” tot ce avea mai edificator cu privire la proiectul minier Roşia Montană. Deşi îndelunga sa pledoarie pro-proiect care a cutreierat întortocheate date şi statistici, cifre, calcule, exemple din alte ţări, hiper/avantajele economice ale ţării, miile de locuri de muncă, punerea în valoare a patrimoniului cultural de la RM, păstrarea tradiţiilor, mutarea moţilor în cartiere precum Recea din Alba/Iulia, etc., ecologizarea mediului după dezaurizare a demonstrat că omul e pătruns până la os de evenimentul pe care-l predă de ani (ca un prof conştiincios ce este!) - i s-a părut totuşi că presa nu a înţeles/simţit şi înghiţit subiectul. Oamenii de la masă (prea) şi-au văzut în continuare de asimilarea bunătăţilor, mâncare/băutură după care li s-a făcut, normal, somn. A doua zi urma adevărata documentare la faţa locului.
Va urma!

Comentarii (9)

TOP NEWS