La aniversarea venerabilei vârste de 90 de ani, Regele Mihai I a fost oaspetele Parlamentului, fiind invitat la cea mai solemnă tribună a democraţiei pentru a adresa un mesaj românilor. Momentul a suvenit după 20 de ani în care Majestatea Sa a fost când hulit, când folosit în scopuri diplomatice de aleşii poporului republican modern şi la 65 de ani de la precedenta intervenţie în faţa camerelor reunite. Şi chiar şi acum sunt prea puţini cei care văd complexitatea personalităţii Regelui, consecvenţa şi devotamentul acestuia faţă de români, eforturile sale necontenite în slujba poporului.
Îndurând peste jumătate de secol de umilinţe, Regele Mihai a avut un parcurs mesianic, întorcând mereu şi celălalt obraz, primindu-şi palmele  resemnat, ca şi cum ar şti că aşa stă scris să se întâmple. Dar faptul că de ziua Majestăţii Sale i se va permite din nou să fie Rege, măcar pentru câteva minute, şi măcar simbolic, cred că înseamnă mult mai mult decât un gest reparatoriu. E un prilej pentru Majestatea Sa de se despărţi onorabil, aşa cum şi-a trăit întreaga viaţă, de poporul său.
Regele a râs şi a plâns cu România chiar departe de ea, a suferit şi s-a bucurat alături de români chiar fără a-i supune, iar prezenţa Majestăţii Sale în Parlament reprezintă momentul maxim pe care i-l mai putea oferi România actuala, ieşită probabil definitiv de pe drumul monarhiei, şansa de a-şi descărca sufletul apăsat de zecile de ani de suferinţă. O suferinţă pentru suferinţa poporului român, pentru că el este Regele şi nu poate fi altfel. Iar în 25 octombrie Regele a început să moara, şi murind poporul său va învăţa din nou să-l iubească.
Aproape fără excepţie, toţi marii români au fost huliţi în vremurile lor. Post mortem, avem eroi, dar niciodată nu-i putem recunoaşte cât timp încă sunt printre noi, cât timp se manifestă eroic şi trăiesc cu eroismul, cu patriotismul şi cu dragostea faţă de ţară şi faţă de români impregnată în fiecare particică a propriei lor fiinţe.
Poporul român pare blestemat să nu vadă valoarea unor oameni excepţionali. Iar această orbire este dublată adesea şi de o doză consistentă de nesimţire datorată inculturii şi mitocăniei care se răspândesc ca un flagel. E o epidemie de nepăsare la nivelul întregii societăţi româneşti, un egoism barbar, generalizat, care se manifestă printr-o lipsă acută de solidaritate umană, compensată cu mult tupeu, lipsă de educaţie şi cultură, absenţa oricăror principii şi, din ce în ce mai mult, chiar a bunului simţ.
Această realitate tristă, ce răzbate prin fumul grătarelor cu mici încinse de politicieni reformaţi în cei 20 de ani de democraţie, prin aburii de alcool contrafăcut, oferit poporului însetat la un preţ mai mic decat al pâinii, şi percepută în acorduri de manele, nu este altceva decât esenţa modului nostru de a fi, ea spune totul despre noi, despre ce am ajuns. Alteraţi de anii comunismului şi de ceea ce a urmat momentului Decembrie 1989, cu o scară a valorilor răsturnată şi preocupaţi mai degrabă de grija faţă de „capra vecinului” decât de propria existenţă, ne asemănăm unui mare grup de sociopaţi.
Altfel, suntem un popor cu un trecut onorabil şi cu o istorie de care avem suficiente motive să fim mândri. Dar dacă noi însine nu vrem să schimbam percepţia celorlalţi, să le arătăm cât de mult se înşeală în privinţa noastră, nu avem nici dreptul să ne indignăm. Şi dacă nu învăţăm din nou care ne sunt valorile, cum să le promovăm şi cum să trăim din nou ghidaţi de perceptele morale originare, caracteristice unui popor creştin aflat în interiorul graniţelor lumii civilizate, atentăm la însăşi existenţa noastră ca naţiune. Iar când acestea se vor petrece, Regele – ultimul mare patriot autentic al românilor  – nu va mai fi să ne aducă speranţa şi puterea de a rezista…

Comentarii (4)

CRISTIAN VIDESCU